Recenzie „Mama și sensul vieții” de Irvin D. Yalom

– povești de psihoterapie –

Să citești cărțile lui Yalom este precum o călătorie imaginară și suprarealistă cu un tren magic, ce are stație în mintea și sufletul oricărui pacient aflat în cursul unei terapii. Autorul are darul de a ne așeza, calm și firesc, la geamul unui compartiment și de a ne face să privim, să înțelegem și să simțim pleiada de sentimente, gânduri și acțiuni care se petrec într-un cabinet de psihoterapie.

O astfel de carte este și Mama și sensul vieții – Povești de psihoterapie*, în care Yalom reușește să îți lipească mâinile de carte până când e citită fără răsuflare. Alcătuită din 6 povești, fiecare tratând terapia unui alt personaj, patru dintre acestea bazate pe fapte reale din viața autorului, volumul ne transpune fără prea mare greutate într-un colț al camerei unde psihoterapeutul și pacientul parcurg drumul unei relații ce poate fi descrisă și înțeleasă cel puțin prin o mie de cuvinte – relația de terapie.

Citind cartea, poveștile de terapie îți apar asemenea unor vise autentice și poți ușor, doar întorcând pagina, să te transpui în pielea personajului, să fii una cu el, pe canapea, pe scaun în sala de terapie de grup sau chiar având un dialog cu mama.

Autorul încearcă, prin simplitatea povestirii, însă nu mai puțin plină de cunoașterea profundă și complexă a sufletului, să ne dezgolească de pielea personalităților noastre și să ne îmbrace în haina fiecărui personaj – iar noi, cititorii, pătrunși de serul acestei transpuneri literare, ajungem să simțim ce simte pacientul, să gândim ca el, să ne doară izolarea, să ne simțim trădați de terapeutul căruia i-am încredințat toate secretele, să ne temem de moartea noastră sau a celor dragi nouă.

Ne putem, de acum, imagina un dialog cu mama, poate cea mai importantă ființă din viața noastră, o relație din care își trag seva aproape toate relațiile viitoare. Dialogul autorului cu mama sa ne duce cumva, într-un mod melancolic, la anii propriei copilării, la brațele calde ale mamei, făcându-ne să ne dorim să-i mărturisim ființei care ne-a dat naștere întreaga recunoștință și iubire, deși purtăm în bagajul nostru și ură, și dezamăgire, și plâns. Și, dacă nu avem în noi curajul, putem oricând să o facem într-un dialog imaginar.

Prin fiecare caz și pacient, Yalom își confruntă cititorul cu câte o sarcină de viață, existențială. Cunoscând-o pe Paula, femeia de 55 de ani, bolnavă de cancer, autorul ne așază în fața unei fantastice oglinzi: teama de moarte. Ne privim astfel pe noi, ne privim durerea, ne privim izolarea, căci noi „încercăm să trecem prin viață doi câte doi, însă fiecare trebuie să moară singur”. Și, deși carnea începe să ne tremure, bătăile inimii o iau razna și tot ce vedem în oglindă este un hău negru, o simțim în spatele nostru pe Paula, care nu se teme de moarte, care ne va învăța să ne bucurăm de fiecare clipă rămasă și că „moartea este o parte a vieții”.

Magnolia ne învață că a face parte dintr-o societate, dintr-o comunitate, dintr-un grup este un lucru de care orice om are nevoie. Nu suntem construiți să fim singuri, iar relațiile din viața noastră ne definesc și ne formează. Avem nevoie de un celălalt, care să ne asculte, să ne înțeleagă, să ne dea impulsul de a vorbi, de a ne deschide – deși doar noi ne știm boala, ne știm suferința, ne știm durerea, credem că nimeni nu ne poate înțelege. Și totuși, și ceilalți oameni pot avea suferinte, pot simți că nu viața nu mai are sens, că uneori anorexia este singura soluție pe care corpul și creierul o vede, ori că paraplegia anulează umanitatea interioară.

Prin intermediul lui Irene, Yalom ne face cunoștință cu moartea, iar povestea de terapie de 5 ani pe care terapeutul o parcurge împreună cu pacienta sa ne dezvăluie un drum de vindecare presărat cu vise, „calea regală spre inconștient”, cum le numea Freud, drum presărat cu frică, durere, trădare, iar prin empatie vedem și noi astfel cum am putea simți ură, am putea simți, tristețe, frică, ne-am putea simți ca și cum moartea s-a gândit să se distreze cu noi, să se mute la noi acasă și să împrăștie pe covorul vieții noastre „scurgerea ei neagră”.

Ultimele două capitole, cele fictive, aduc în fața cititorului două terapii ale doctorului Ernest Lash și ne dezvăluie concepte precum transfer și contratrasfer, aspecte ce țin de dezvăluirile terapeutului și de sinceritatea acestuia în raport cu pacientul, dar și fantezia de a salva pe cineva cu orice preț.

Citindu-l pe Yalom este o experiență ca și când am sta cuminți pe un scaun sau pe un colț de canapea, în timp ce în fața noastră ascultăm dorințe, temeri, angoase, vise, dureri, simțind cum cuvintele personajelor, stările lor ne crapă porii din piele pentru a ne turna acolo, suferința, tristețea, doliul, travaliul, melancolia, respingerea, izolarea, boala sau regretul – și, pentru că în viața fiecăruia dintre noi există un om care „găsește cheia potrivită și poate să deschidă o ușă către suferința oricui”, luăm astfel contact cu toate aceste experiențe diferite despre ce înseamnă să fii om, să treci prin viață și să o trăiești complex.

Dar ce ne rămâne să facem acum cu ele, toate aceste trăiri? Să le digerăm prin propriile noastre experiențe, să ne gândim la ele, să le întoacem pe toate părțile, apoi să încercăm să ne împăcăm cu ele și, chiar dacă nu facem asta într-o cameră de terapie, poate așa să reușim să aflăm propriul sens al vieții, sau măcar o mică parte din el.

*București: Humanitas, 2010.

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *