Părinții și emoțiile copilului (II)

Dacă în articolul precedent am abordat subiectul emotivității copilului din perspectiva acestuia, în continuarea de astăzi atenția noastră se va îndrepta către acele două persoane care, prin uniunea lor și responsabilitatea pe care și-o asumă față de cel căruia îi dau viață, pun bazele societății și fundamentează viitorul nostru, al tuturor: părinții.

Familia este un microcosmos al lumii,

afirmă Virginia Satir, ceea ce poate face ca responsabilitatea creșterii unui individ social sănătos, din toate punctele de vedere, să pară a deveni o povară ce depășește capacitățile a numai doi oameni. Cu toate acestea, este bine ca părinții să știe că nu li se cere să fie etern răbdători, etern calmi, etern perfecți. Dincolo de faptul că o astfel de noțiune – „părintele perfect” – nu există, ea nici nu este necesară. Winnicott afirmă faptul că un copil are nevoie să-și descopere, până la urmă, părinții, așa cum sunt: oameni, cu propiile lor limite și defecte – adică exact oamenii de care copilul are cea mai mare nevoie:

Mama și tatăl îndeajuns de buni nu își doresc să fie divinizați de copiii lor. Ei suportă extremele – idealizarea și ura – și speră că, la un moment dat, copiii îi vor vedea exact așa cum sunt: niște ființe obișnuite.

De ce este important acest lucru? Pentru că orice părinte știe cât de dureros este să audă din partea propriului copil – atât de iubit și căruia atât de mult i s-a dăruit – „Te urăsc!” sau „Ești cel mai rău părinte din lume!”, cu atât mai mult cu cât vede și simte durerea pe care și copilul o simte la rândul său atunci când se lovește de o astfel de limită mai sus menționată, precum se și sperie de emoțiile sale extreme.

Citește și: Despre stilurile parentale

Părintele (îndeajuns de bun, așa cum îl numește Winnicott) știe însă că aceste reacții nu sunt definitive și nici „adevărate”, ci reprezintă pur și simplu una dintre acele reacții extreme ale frustării provenite din deziluzionare (Winnicott): lumea nu este un loc magic și nici copilul nu este atotputernic – ba chiar, nici părintele nu este, întrucât nici măcar el nu poate să îndeplinească dorința copilului…

Astfel, ca „artizani al dezvoltării” copilului (cf. Hamos), părinții devin ecranul de proiecție al acestor dureri existențiale și frustări emoționale ale copilului care ia contact, puțin câte puțin, cu cadrul lumilor interioară și exterioară, iar părintele, în înțelepciunea sa nemărginită – și în ciuda propriilor sale resurse și capacități finite – reușește să conțină tot acest bagaj afectiv disruptiv, amenințător pentru copil, ajutându-l să-l integreze spre a se putea „împăca” (adapta) noii stări de fapt.

Am auzit pe cineva spunând la un moment dat că relația dintre părinte și copil (și, dacă dorim să fim și mai preciși, dintre copil și mama sa) nu poate fi nicicum disfuncțională, întrucât ea este în sine o relație naturală, este un dat al ființării și care nu poate fi alterată. Este vorba aici, desigur, de relația autentică, de legătura autentică, indestructibilă, dintre părinte și copilul său și da, mai ales dintre o mamă și copilul său.

Iar acest lucru îl confirmă și Winnicott, care, descriind meseria de a fi părinte, atrage atenția încă o dată despre cât este de important, într-adevăr, să fie promovate și susținute acele lucruri bune, pozitive, naturale ale relației dintre părinte și copil, tocmai cu scopul de a întări și mai mult acest fundament promițător de la care fiecare individ are nevoie să pornească în viață pentru deveni un viitor membru adult, responsabil și sănătos al societății de mâine.

Pe termen lung, avem nevoie de mame și de tați care au descoperit cum să aibă încredere în propria persoană. Aceste mame, împreună cu soții lor, construiesc cele mai minunate cămine în care bebelușii pot crește și se pot dezvolta, (…) iar pentru a scoate tot ce este mai bun din părinți trebuie să le acordăm întreaga responsabilitate pentru ceea ce îi privește în mod exclusiv: educarea propriilor copii.

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *