Numele pacientului: familia…

Richter vorbește despre existența acelor situații în care familia are nevoie de un membru care să devină țapul ispășitor; acestui individ însă se poate considera că îi este respins dreptul la o existență proprie, sănătoasă, la care nu poate accede atâta timp cât familia și viața acesteia sunt profund perturbate.

Astfel de dinamici canalizează tensiunile existente în cadrul grupului, tensiuni ce ar deveni, în caz contrar, de nesuportat. Se întâmplă deci, uneori, ca dezvoltarea unei persoane să fie împiedicată tocmai de această presiune a familiei – presiune inconștientă, de altfel – ce nu are nici un interes în a elibera individul de rolul pe care i l-a atribuit.

Conflictul pe care familia încearcă să-l rezolve de această manieră se menține atât timp cât familia își menține la rândul său solidaritatea față de ceea ce consideră că reprezintă amenințări exterioare, asupra cărora se lansează atacuri iraționale.

Autorul spune că o nevroză familială poate simboliza un simptom al unor deficiențe sociale generale, individul fiind așadar afectat prin intermediul familiei, asupra căreia se exercită presiunile sociale. Această direcție este în acord cu viziunea pe care și Virginia Satir o are despre familie și despre relația care există între aceasta și societatea în ansamblul său.

Cu toate acestea, nu se poate vorbi de o centralitate a culturii și a societății atunci când sunt abordate cauzele nevrozelor de acest tip, autorul vorbind despre o „sociologizare necritică” ce poate subestima influența factorilor ereditari.

Familia este, în viziunea lui Richter, „scena unde se confruntă forțele emoționale ale depresiei, fricii, încăpățânării defensive și protestului, actualizate în generații diferite.” Cu toate că poate părea un punct de vedere negativist și axat pe problematică, el reprezintă totuși o abordare pe axa psihopatologiei manifeste în domeniul psihologiei familiei.

Cu atât mai mult această abordare se dovedește a fi utilă atunci când se încearcă realizarea distincției între ce reprezintă patologic și ce este sănătos, conform autorului „problematică e mai degrabă (…) incacitatea membrilor [familiei] de a gestiona și de a rezolva împreună aceste conflicte, fără să se respingă reciproc, să se pedepsească sau să provoace vreunuia dintre ei formarea unor simptome.”

Așadar, patogenă nu este prezența conflictului și, uneori, nici măcar conflictul în sine, acestea putând fi adesea semnele unei „vitalități intelectuale” și a unui schimb activ și dinamic între generații și membri; necesar sănătății unei familii este această abilitate de rezoluție conflictuală și de a putea asigura individului utilizarea relațiilor interumane cu scopul de a asigura dezvoltarea în mod „liber și pe cât posibil nereglementat, în interiorul familiei, pentru consolidarea propriei identități.”

A le permite, totuși, copiilor (sau, în general vorbind, pentru a-i fi permis tinerei, noii generații) o existență de sine stătătoare, este necesar ca părinții – în calitate de simbolizanți ai generațiilor din spate și de păstrători-vehiculatori ai moștenirii acesteia – să se angajeze în „dialog deschis” și, în acest fel, să își asume faptul că „nu își vor mai putea recâștiga rolul de zei admirați cu naivitate”.

Acest fapt poate părea asemenea unei decăderi ce anulează identitatea și poate pune sub semnul întrebării utilitatea generațiilor anterioare. Cu toate acestea, în acest dialog deschis este mai degrabă vorba despre o recunoaște reciprocă a existenței și a individualității conforme generației, în care una nu reprezintă un atentat la adresa existenței sau validității celeilalte.

Generația vârstnică, așadar, este bine să încerce să facă loc tinerei generații și să nu o mai pedepsească pe aceasta din urmă pentru dorințele sale „de independență și distanțare”, tendință provenită, conform lui Richer, din frica de izolar,i căreia îi este adesea contrapusă, drept răspuns, „o distanțare și mai mare.”

În final, este bine așadar să se țină cont de anumite particularități ale influențelor cărora o familie se supune, întrucât aceasta nu reprezintă nici pe departe o entitate închisă în sine și pusă la adăpost de orice contact cu exteriorul. „Fiecare familie în parte reflectă influențele mediului său sociocultural într-un mod specific”, iar tocmai această specificitate problematică necesită o abordare clinică individualizată, „dacă dorim o să stabilim o comunicare terapeutică de succes.”

Bibliografie:

Richter, H.-E. (2016). Familia ca pacient: terapia conflictelor în cuplu și în familie. București: Editura Trei.

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *