Mamele nu mor niciodată

 „E un exercițiu complicat să-ți cunoști mama ca un adult. (…) Vine un moment în care îți dai seama tot ce nu știi despre ea și tot ce nu aveai cum să știi, căci mamele și copiii nu vorbesc despre asta.” Cristian Lupșa

Mama: atașament, contradicție, limită, complicat, iubire, joc, acasă, siguranță, furie, vinovăție = TOTUL.

De câte ori nu ne-am gândit la propria mamă și la relația cu aceasta, de câte ori nu ne-am rezvoltat și de câte ori nu ne-am regretat furiile, în special atunci când timpul ne-a făcut să o căutăm, în disperată nevoie de prezența ei, de vocea ei, însă ea nu mai era pe nicăieri de găsit?

Mama n-o să moară, Liluț. Oricum, mamele nu mor niciodată.”

De câte ori nu am reflectat, poate, la mama încercând să împăcăm în sinea noastră imaginea mamei ca mamă a noastră cu imaginea mamei ca femeie ce-și apaține sieși, dar și lumii din afara familiei și a maternității?

În Nu te găsesc pe nicăieri, autoarea Laura Ionescu întreprinde o astfel de încercare îndrăzneață și pornește în căutarea mamei, pe care o descoperă și redescoperă în numeroase nuanțe și imagini ce vin să completeze compexul portret al celei mai importante femei din viața sa.

„Femeia asta, cu pasul ei de general micuț, cu ochii scăpărători și cu un surâs care te cutremura cu fericirea și forța lui, este mama mea.”

Interesant este că volumul de amintiri / mărturie al autoarei nu o regăsim doar pe Mimi, mama Laurei, ci ne regăsim propria mamă. La fel, nu citim doar despre copilăria Laurei, ci vom face o călătorie în trecutul propriei noastre copilării – iar aici, copiii anilor ’90 vor înțelege și se vor regăsi cel mai bine.

„Am înțeles asta mai încolo”, afirmă Laura Ionescu la un moment dat: „memoria insistă să folosească o singură culoare, când redesenează oameni, dar dacă insiști și tu, apar și celelalte nuanțe.”

Probabil că, pentru existența noastră, umană, mama este una dintre figurile mitice care ajung să ne domine cel mai mult afectivitatea interioară. Fiind cea care stabilește încă de la început reperele atașamentului față de noi și față de ceilalți, mai mult decât ne dăm seama ajungem să purtăm în sinea noastră o mamă interioară care ne vorbește atât despre propria valoare, cât și despre a celorlalți.

Iar Nu te găsesc pe nicăieri surprinde exemplar acest fapt: „Asta o interesa pe mama (…). Ce conta pentru ea la oameni nu se putea măsura și nu se putea compara: sufletul.”

Pentru că mama ajunge să fie însuși sufletul nostru – acel suflu care ne dă viață, și nu doar o dată: ne naște ca ființe biologice când ne aduce pe lume și ne naște și ca ființe psihologice odată cu educația și cu iubirea, mai ales aceasta, pe care ni le transmite.

Cartea Laurei Ionescu vorbește despre iubire și vorbește și despre pierdere. Vorbește despre atașament și vorbește și despre disperarea de a supraviețui atunci când legăturile sunt rupte de forțe mai mari și mai puternice decât iubirea. Vorbește despre valori, despre feminitate, despre boală, doliu și despre moarte.

Vorbește, de fapt, despre viață. Pentru că vorbește despre Mama:

„Idealizăm oamenii și ne idealizăm durerea, când, de fapt, am face bine să ne dăm seama că iubim oamenii pentru ceea ce sunt. Paradoxal, asta include și ce nu sunt. Dacă îi iubim pe ei așa, la fel ar trebui să ne iubim și pe noi: cu ce putem face și ce nu putem face.”

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *