Irvin D. Yalom despre frica de moarte și viața netrăită

Mai mult decât moartea în sine, ceea ce ne sperie este perspectiva izolării ce o însoțește.

Undeva la începutul cărții* sale, Irvin D. Yalom spune că ceea ce ne sperie mai mult decât moartea în sine este perspectiva izolării ce o acompaniază. Ca ființe sociale, „încercăm să trecem prin viață doi câte doi”, însă atunci când vine vorba de momentul final, „fiecare trebuie să moară singur”.

Respingerea acestei realități, precum și a morții înseși, se poate observa, afirmă autorul, în atitudinile și comportamentele pe care le adoptăm față de cei care sunt pe moarte, pe care îi evităm în mod hotărât, deși nu neapărat conștient sau direct voluntar.

Dominați de sentimente de neajutorare, neputință și simțindu-ne stângaci în relația cu cel aflat pe moarte, constatăm că ne aflăm în ceea ce popular se cheamă neștiință de cauză: ce ar trebui să facem sau să zicem? – căci, de altfel, ce mai poate fi spus ori făcut?

„Nimeni nu poate să ne moară moartea împreună cu noi sau în locul nostru”,

subliniază Yalom, aceasta putând fi privită asemenea unui reminder incontestabil al propriei naturi pieritoare, pe care o vedem oglindită în imaginea celuilalt, a semenului nostru care moare și cu care ne identificăm.

Ne îndepărtăm, așadar, luăm distanță și încercăm prin autoiluzionare să nu ne apropiem „prea mult de avanpremiera propriei morți”, întrucât fiecare moarte la care asistăm, urmată de ritualurile specifice, ne pune inevitabil față în față cu propria mortalitate și cu viitorul rol pe care și noi îl vom juca la rândul nostru, cu variațiunile personale, atât pe scena socială, cât și pe marea scenă a vieții – sau, în fine, a morții.

Desigur, confruntat cu aceste procese interioare, omul are mai multe posibilități de a face față inevitabilului său destin, putând, în cazul cel mai de dorit, să își accepte propria mortalitate și, fără a o lăsa să îl ucidă dinainte de a muri, să înceapă să trăiască cu adevărat, în lumina conștienței și a singurului adevăr palpabil, anume cel al lui „aici și acum”.

Pe de altă parte însă, prafrazându-l pe Otto Rank, Yalom spune că sunt și „unii oameni” care „se tem atât de tare de datoria morții, încât refuză împrumutul vieții”. Cu alte cuvinte, de teama de a nu avea de „plătit” un preț prea mare, calculat probabil direct proporțional cu măsura vieții trăite, individul alege să nu mai trăiască, murind, așadar, înainte de vremea sa.

„Se tem cel mai mult de moarte cei care se apropie de ea având prea multă viață netrăită în ei.”

Adică, paradoxal, nici refuzul vieții nu ne scapă de acest sentiment toxic ce ucide viața și tot nu anulează moartea căci, deși pare că nu avem nimic de pierdut în moarte – neacumulând, practic, nimic în viață – tot vom fi copleșiți de sentimentul de pierdere, de a fi irosit prostește ceea ce, iată, nu mai avem de unde lua și pentru care nu ne-a mai rămas timp…

*Mama și sensul vieții. București: Humanitas, 2011.

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *