Familia, cuplul și victimele colaterale

Elisabeta Stănciulescu vorbește despre rolul central pe care familia îl are în dezvoltarea personalității și în adaptarea socială a unui individ. Prin funcțiile îndeplinite, familia este cea care face trecerea de la „ființa biologică” la „ființa socială” prin procesul de transmitere transgenerațională a modelelor de comportament. În cadrul acestui proces, părinții au rolul de vehiculatori și îl realizează mai mult sau mai puțin conștient prin interacțiunea cu propriii copii.

A considera copilul drept un obiect pasiv al propriei dezvoltări este o credință eronată, întrucât acesta receptează absolut toate mesajele pe care părinții le emit, fie că sunt verbale, comportamentale, simbolice ș.a.m.d. Acestea sunt ulterior trecute prin diferite filtre și elaborate în diferite grade, depinzând în mare măsură și de structura subiectivă; astfel se realizează procesul educativ.

Autoarea vorbește despre trei funcții pe care le are timpul petrecut de părinți cu copiii:

  • o funcție „de întreținere și reparație” (corespunde activităților menajere sau de sănătate a copilului);
  • o funcție „de reconfort” (corespunde activităților de joacă, momentelor de afecțiune);
  • o funcție „de dezvoltare” (corespunde obiectivelor educative specifice).

În acest fel, părinții devin modelele de referință după care copiii se vor ghida în viață, modele privite drept șablon pentru funcționarea socială și personală viitoare. De exemplu, Decsei-Radu (în Bonchiș, 2011) discută cazul preluării modelelor de violență domestică, subliniind rolul modelării sociale și al atașamentului în preluarea (prin internalizare) și manifestarea acesteia.

Este ușor de înțeles cum, atunci când în cadrul cuplului parental-conjugal există conflicte (fie ele manifeste sau latente), întregul sistem familial este afectat, creându-se un dezechilibru la nivelul acestuia prin propagarea disfuncționalităților asupra mecanismelor de adaptare-integrare (Mitrofan și Ciupercă).

Susan Forward spune că „iubirea părintească e singurul tip de iubire în care scopul final trebuie să fie despărțirea”, însă acest lucru nu este posibil în familiile în care există disfuncționalități și conflicte. Prin aceasta înțelegem faptul că funcțiile de dezvoltare a personalității și de elaborare a individualității prin procesul diferențierii sunt perturbate, chiar împiedicate în realizarea lor, instituindu-se în schimb o legătură psihoafectivă aproape simbiotică între copil și părinte/părinți.

Aceasta se întâmplă deoarece, în cazul dezechilibrelor de la nivelul cuplului conjugal, anumite carențe ale unui părinte sau chiar ale amândurora se răsfrâng asupra copilului, în sensul în care copilul va reprezenta o sursă facilă din care părintele obține suplimentul emoțional necesar. În această situație, copilul devine simptomul disfuncției conjugale, iar relația părinte-copil una abuzivă din punct de vedere emoțional.

Simptomul copilului reprezintă astfel semnalul de alarmă tras pentru a atrage atenția – în special a părinților – asupra situației. Spre exemplu, mâncatul excesiv al unui copil poate constitui un simptom funcțional elaborat tocmai în acest sens. Franz Ruppert (2012) spune că „simptomul este un mecanism de apărare necesar pentru depășirea unei experiențe traumatice. De aceea simptomele nu pot fi, pur și simplu, «înlăturate prin terapie». Trebuie să se înțeleagă funcția lor specifică.”

Sistemele familiale reprezintă ansamble de relații dictate de o dinamică complexă și aflate în continuă mișcare, putând fi orientate în orice direcție și de către orice membru, indiferent de rolul pe care acesta îl ocupă. Importanța cunoașterii de sine și a conștientizării mecanismelor din spatele acestui angrenaj este ilustrată foarte bine de către Pascal Bruckner: „[Familia] cu cât o renegăm mai mult, cu atât o reproducem mai mult”.

Cât privește legăturile care mențin o familie, autorul nu consideră că biologia ar mai fi de ajuns, familia modernă centrându-se pe emanciparea copilului și pe propulsarea acestuia în viață cât mai bine pregătit, cu toate că în acest parcurs adulții ajung să sacrifice, inconștient, tocmai copilul pentru care trag atât de mult.

Bibliografie:

  • Stănciulescu, E. (1997). Sociologia educației familiale – Volumul I. Iași: Polirom.
  • Bonchiș, E. (coord.). (2011). Familia și rolul ei în educarea copilului. Iași: Polirom.
  • Bruckner, P. (2011). Paradoxul iubirii. București: Trei.
  • Forward, S. (2011). Bărbații care urăsc femeile și femeile care îi iubesc. București: Curtea Veche Publishing.
  • Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei. București: Edit Press Mihaela.
  • Ruppert, F. (2012). Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei. București: Editura Trei.
  • Stănciulescu, E. (1997). Sociologia educației familiale – Volumul I. Iași: Polirom.
Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *