Familia care ne dă aripi și familia care ni le frânge

Departe de a ne învinovăți familia pentru lucrurile pe care (nu) ne-a învățat, din motive ce au ținut de propriile sale (ne)învățăminte, să nu uităm că avem față de noi însine o responsabilitate: cea de a ne diferenția și a ne trăi propriile povești de viață, de a ne desprinde și de a deveni o individualitate nu în ciuda, ci datorită familiei noastre.

Celor care nu înțeleg cum de nu se poate că obții ceva din nimic îmi place să le spun că stima de sine și valorizarea propriei persoane sunt asemenea deprinderii limbii materne în copilărie: dacă nu are cine să te învețe, de unde s-o vorbești?

În mod inevitabil, familia noastră ne și rănește, din aceleași motive pentru care nici noi nu ne dăm seama mai târziu ce ne doare de fapt când suferințele apar de nicăieri: pur și simplu și în cel mai autentic mod cu putință nu ne dăm seama.

Cu alte cuvinte, nu conștientizăm ce se întâmplă cu noi. Poate pentru că nu dispunem de niște oglinzi retrovizoare ale psihismului, poate pentru că din interior a fost dintotdeauna mai greu să faci o evaluare pertinentă, realistă, obiectivă…

Poate și pentru că nu avem exercițiul acestui limbaj al autoevaluării. În fine.

Ideea este că formăm alianțe și legături invizibile cu fiecare dintre membri familiei noastre, nucleare și extinse, legături a căror intensitate depinde de relațiile pe care le-am avut cu fiecare în parte, precum și de rolul pe care acesta l-a jucat în existența noastră.

Familia este cel mai sensibil subiect pe care cineva îl poate răscoli vreodată în sufletele noastre – iar acesta este un fapt. Din și prin familie descoperim care este primul chip al lumii și tot prin ea credem că îl descoperim și pe al nostru. Cine poate să conteste un astfel de act al creației?!

Familia nu este atotcreatoare: nu ni le poate da pe toate și, oricât de ‘stupid’ poate că sună, este totuși adevărat: sunt lucruri pe care trebuie să învățăm să ni le oferim noi singuri.

Asemenea limbii materne, și aprecierea, iubirea, siguranța – a propriei persoane și a celorlalți deopotrivă – se învață numai dacă există și cineva care le vorbește și știe să le „predea”.

Nimeni nu poate ști cum se simte aprecierea de sine dacă tot ce a simțit a fost subestimare.

Nimeni nu poate ști cum să se iubească și să-i iubească pe ceilalți dacă tot ce a simțit a fost respingere, devalorizare.

Nimeni nu poate ști ce este siguranța dacă tot ce a simțit a fost frica, pericolul.

Cu toate acestea, dispunem de un sistem de referință, de o limbă maternă a trăirilor în contrast cu care putem începe să învățăm un nou limbaj al existenței psihoemoționale, pe care să-l descoperim, să-l exersăm.

În loc de editorial, de data aceasta am optat pentru un mesaj mai aproape de durerile fiecăruia dintre noi, știute sau rămase încă ascunse. Pentru că familia, pe cât de mari și puternice ne poate crește aripile succesului, pe tot atât de brutal și definitiv ni le poate tăia spre a ne menține în limitele strâmte ale scenariilor sale despre ce înseamnă destin, dragoste, viață.

Cu un astfel de gând pornind la drum, #cronicadepsihologie dedică luna aceasta mai mult decât oricând conștientizării. Îndemnul este de a deschide ochii în sinea noastră și a ne vedea cu tot ceea ce nu ne aparține, dar care ne ține strâns captivi în lanțurile invizibile ale loialităților, rănilor și altor forme subtile de abuz emoțional: inconștient, preluat, perpetuat…

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *