Erich Fromm despre importanța iubirii paterne

Fără a se deosebi din punct de vedere cantitativ, iubirea paternă este diferită de cea maternă în sens calitativ. Astfel, tatăl reprezintă lumea din afară, socială, în care trebuie să intrăm (pe când mama este reprezentatul lumii interne, a originii și a naturii noastre intrinseci).

Tatăl este reprezentantul celuilalt „pol al existenței umane”: este vorba de lumea gândirii și a ordinii, cea a călătoriei și a aventurii. Lumea tatălui este lumea desprinderii și a drumului propriu în viață, tatăl fiind „cel care îl învață pe copil”, prin iubirea sa și prin relația pe cu copilul arătându-i acestuia din urmă „drumul în viață”.

Iubirea paternă, afirmă Erich Fromm, este strâns legată de istoricul dezvoltării socio-economice a umanității, cu atât mai pregnant din momentul apariției proprietății private, care devenea moștenirea unuia dintre fii – cel mai merituos, demn de a fi considerat și lăsat urmaș, „care îi semăna” cel mai mult tatălui „și era, de aceea, fiul pe care-l iubea cel mai mult.”

Din acest motiv, spune autorul, „iubirea paternă este iubire condiționată”, al cărei principiu este „te iubesc pentru că tu corespunzi așteptărilor mele, pentru că ești ca mine”; iar dacă aspectul negativ al acestei iubiri este dat de posibilitatea de a fi pierdută, cel pozitiv este reprezentat tocmai de posibilitatea acțiunii pe care o presupune: adică „din moment ce iubirea este condiționată, eu pot face ceva pentru a o dobândi, pot munci pentru ea, iubirea tatălui meu nefiind în afara controlului meu (așa cum este cea a mamei).”

Dacă funcția iubirii materne este cea de securizare, atunci funcția iubirii paterne este cea de îndrumare: tatăl îl învață pe copil „să rezolve problemele pe care societatea (…) i le pune în cale”. Esențial în acest sens, pentru a se hrăni competența și propria autonomie a copilului, este ca iubirea tatălui să se bazeze pe principii și așteptări, și în nici un caz pe amenințări și autoritate.

Iubirea paternă îl învață pe copil responsabilitatea și îl determină să-și asume consecințele propriilor acte, învățând din acestea. Principiul cauză-efect este unul care împinge la autoperfecționare și adaptare astfel încât viitorul adult să se integreze și să facă față cu succes lumii în care s-a născut.

Pentru a-și cunoaște și a-și perfecționa caracterul independent, copilul are nevoie de răbdare și de toleranță, are nevoie de acest spațiu și de permisiunea de a putea explora, însoțit, ce-i drept, inițial. Completându-se cu iubirea mamei, care adaugă sentimentul suficienței și al valorii personale, iubirea tatălui creează tocmai acest cadru sanogen propice pentru dezvoltarea și afirmarea de sine a copilului.

Bibliografie:

Fromm, E. (2016). Arta de a iubi. București: Editura Trei.

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *