Enmeshment sau problema lui „prea mult împreună”

Când ne raportăm la familie, ne referim la primul mediu de socializare al individului, la primele legături de ordin social și emoțional pe care acesta le dezvoltă.

Coeziunea familială este definită ca afecțiune comună, sprijin, amabilitate și grijă în rândul membrilor familiei (Barbarin, 1984; Moos, 1974). Însă atunci când această coeziune devine posesivă, nesănătoasă pentru individ, vorbim despre enmeshment.

Enmeshmentul a fost definit ca implicând o reactivitate emoțională extrem de rapidă și intensă care blochează autonomia membrilor familiei individuale (Minuchin, 1974). În alte studii, acesta este definit ca modelul familial care facilitează fuziunea psihologică și emoțională între membrii familiei, inhibând potențial procesul de individualizare, dezvoltarea și menținerea maturității psihosociale (Barbarin, 1984).

Spre deosebire de coeziunea funcțională, care este pozitivă și suportivă, enmeshmentul nu este un element al relațiilor de susținere, ci reprezintă modele de interacțiune al controlului și constrângerii care inhibă autonomia psihologică individuală (Barber et al., 1994).

Familia care ne dă aripi și familia care ni le frânge

Astfel, părinții își manifestă controlul și manipularea privind mare parte a aspectelor vieții copilului (iau decizii în locul acestuia, îl manipulează emoțional, astfel încât copilul să accepte ceea ce spun ei).

Cum se manifestă enmeshmentul?

Enmeshmentul se poate manifesta atât voluntar, cât și involuntar. Enmeshmentul voluntar apare atunci când părinții au fost supuși unui control permanent în copilărie și, devenind părinți la rândul lor, fie au consideră că așa este bine, fie – din cauză că nu au reușit să depășească acel moment – cred că, dacă ei au trecut prin asta, și copilul lor trebuie să treacă prin același lucru (aici fiind vorba de o patologie a părinților).

De cealaltă parte, enmeshmentul involuntar are loc atunci când părinții cred că procedează corect cu copilul lor și, din dorința de a-l proteja de pericol și pentru că sunt de părere că ei aleg cea mai bună cale pentru copil, nu realizează că îi îngrădesc acestuia dreptul la autonomie.

Prin enmeshment, copilului îi este încălcat dreptul la nevoile psihologice de bază, în special dreptul la autonomie: la vârsta adecvată, părinții trebuie să-i dea posibilitatea copilului de a lua propriile decizii, de a face alegeri, astfel copilul capătă încredere în sine.

Implicațiile de lungă durată ale enmeshementului

Enmeshmentul se caracterizează prin: posesivitate, critică, neajutorare. Are implicații în toate aspectele vieții adulte: conduce la indecizie în carieră, stimă de sine scăzută, neîncredere în propriile capacități, dependență față de familia de origine, relații sociale scăzute, imaturizare psihologică, imposibilitate de a lua singur decizii. Mai târziu, copilul va dezvolta anxietate, sentiment de vină atunci când părintele nu este lângă el pentru a-i spune cum să procedeze și trebuie să aleagă singur, teamă de respingere, teamă de eșec.

Adevărul despre romanul familial

Legăturile cu familia de origine sunt cele mai importante, pentru că, în funcție de natura acestora (sănătoase sau nesănătoase), la vârsta adultă individul reușește sau nu să fie funcțional în toate aspectele vieții.

În loc de concluzii vă las o întrebare de reflecție:

V-ați gândit vreodată dacă legătura cu familia de origine este una funcțională sau nu?

și un citat motivațional:

De reținut este faptul că această legătura disfuncțională poate fi depășită și soluționată dacă este identificată la timp, recunoscută de amblele părți implicate (copilul și părinții) și dacă acestea doresc să reconstruiască relația lor într-una funcțională! 🙂

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *