Emoțiile reprimate

De-a lungul timpului, emoțiile mai puțin plăcute erau considerate ca fiind „rele”, fie pentru că erau mult prea apăsătoare, fie pentru că nu ne-au fost înțelese și acceptate de persoanele din jurul nostru. Aceste situații au dus la reprimarea, și uneori duc chiar la refularea sentimentelor pe care le-am trăit la un moment dat.

Ce se întâmplă însă cu aceste emoții reprimate? Ele chiar pleacă, pur și simplu, fără să mai revină vreodată? Chiar dacă ne-am dori acest lucru, nu este adevărat, conform specialiștilor.

Acestea dispar pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, însă există câteva procese prin intermediul cărora ele se reactualizează, iar procesul despre care vorbim este cel al substituției: înlocuim modul sănătos de descărcare a unei stări interioare cu unul care este acceptat de membrii familiei sau de societate.

Să presupunem că în copilărie, atunci când am fost triști, supărați, am început să plângem – lucru ce este, la urma urmei, de înțeles. În respectiva situație însă, poate s-a întâmplat ca o persoană importantă pentru noi să ne certe și să ne atragă atenția că „nu este frumos” să plângem.

Acela a momentul declanșator al substituției: odată ce ni s-a repetat acest lucru în nenumărate rânduri, am ajuns să recurgem la o altă reacție de manifestare a emoției de tristețe, cum poate fi chiar și râsul.

Faptul că ne-am îndepărtat de modul natural de descărcarea unei emoții determină în timp nerecunoașterea acesteia și, mai presus de toate, imposibilitatea de a o mai atinge în așa fel încât să ne eliberăm de aceasta, fapt pentru care rămâne prezentă în viața noastră.

Aceasta va reveni la un moment dat sub înfățișarea unui eveniment mai mult sau mai puțin similar cu cel trăit anterior. Un exemplu foarte bun este cel pe care îl oferă L. Gallo (2015) despre Jérôme: acesta a primit vestea că va fi obține un alt post la locul de muncă, unul mai potrivit pentru modul său de funcționare, fapt ce l-a neliniștit însă. Odată ajuns acasă, acesta și-a dat seama că a asociat această veste un moment ce a avut loc când avea vârsta de 8 ani: considerat gălăgios de profesoară, a fost mutat într-un colț al clasei, fiind izolat de ceilalți colegi. Astfel, Jérôme a ajuns să se simtă „proiectat în trecut”…

Cu siguranță nu purtăm o „vină” în acest context: copii fiind, am urmat acele „instrucțiuni” date de cei pe care îi vedeam capabili să ne îndrume. Însă putem face cu adevărat ceva pentru a ne ajuta în acest moment!

O metodă care ne-ar putea fi benefică constă în a purta o conversație cu copilul nostru interior. Chiar dacă luăm o fotografie de-a noastră de când eram mici și începem să îi / ne vorbim, chiar dacă îi / ne scriem o scrisoare: important este să vorbim cu noi, cei din trecut, cu noi de la acea vârstă pe care am detectat-o ca fiind momentul declanșator al substituției, și al reprimării.

Așadar, dacă ai face acest exercițiu și ți-ai da libertatea de a comunica cu copilul tău interior, căruia poate îi este frică și care poate are nevoie de suportul tău, al adultului care ești astăzi, ce i-ai spune?

Bibliografie:

Gallo, L. (2015). Emoțiile negative. Cum să ne eliberăm de frică, anxietate, tristețe, furie, agresivitate, rușine. București: Niculescu.

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *