De ce impactul izolării este pe termen lung și nu afectează doar sănătatea mentală

Izolarea crește riscul față de anxietate, depresie, furie, iritabilitate, insomnie și simptome de stres posttraumatic, afirmă numeroase cercetări.

Impactul psihologic al izolării și carantinei este unul semnificativ, crescând direct proporțional cu durata acestora. Printre factorii stresori cei mai frecvenți se numără plictiseala, frustrarea și pierderile financiare, dar și proviziile insuficiente sau accesul limitat la informații.

De ce sunt relevante toate aceste lucruri, deși, cel puțin în ceea ce ne privește, pentru perioada imediat următoare restricțiile din punctul de vedere al imperativului să #stămacasă se vor închiea?

Pentru că efectele distanțării sociale se resimt pe termen lung și nu doar asupra sănătății mentale, ci și al celei fiziologice.

Studiile clinice care au cercetat efectele singurătății, izolării și contactului social redus au indicat în nenumărate rânduri și fără echivoc faptul că acestea constau în răspunsuri inflamatorii din partea sistemului imunitar – răspuns necesar în cazuri de infecție, însă atât de „favorabil” și afecțiunilor precum boli cardiovasculare, depresie, demență Alzheimer și cancer.

Dar, pentru că privitor la această chestiune, jumătate din răspuns se află în întrebare însăși, tot cercetările au oferit și soluția: interacțiunea socială – studiile au demonstrat faptul că persoanele cu relații sociale puternice au avut cu 50% mai mari șansele de a fi încă în viață la finalul perioadelor de cercetare decât acelea cu relații sociale slabe sau puține.

Iubirea în vreme de izolare

Din punct de vedere evoluționist, lucrurile sunt logice, iar mecanismul este perfect gândit: un grup social unit de legături afective strânse avea mai multe șanse de supraviețuire decât un individ solitar, care se baza exclusiv pe șansă și pe resusele sale limitate. Este astfel de înțeles faptul că aveam nevoie de un răspuns fiziologic și mai ales imunitar puternic atunci când ne confruntam cu o amenințare fizilogică sau socială în trecutul nostru nu chiar atât de îndepărtat.

Însă, în prezent, acest sistem de autoapărare este depășit într-o destul de mare măsură… Dispunem de un „program” funcțional, dar creat pentru o lume în care noi nu mai trăim. Existența noastră poate că depinde încă de relațiile sociale și de calitatea interacțiunilor pe care le avem, însă acestea nu ne-au fost nicicând mai la îndemână și nici nu ne-a fost mai ușor să „ținem” de ele.

Chiar dacă vom putea ieși din case și circula din nou, aparent neîngrădiți, pe străzi și prin parcuri, viața așa cum o știam nu se va întoarce cu ridicarea restricțiilor și nici nu va mai reveni vreodată, ceea ce ne va confrunta cu necesitatea unui inevitabil proces de doliu. Fie că suntem de părere că eram sau nu fericiți înainte, vom fi nevoiți să deplângem vremurile în care nu eram conștienți de libertățile pe care le aveam, dar pe care le vom percepe cu atât mai acut acum, când nu mai avem voie să ni le permitem – deși aparent nu ne mai împiedică nici o autoritate…

Trebuie să ne creăm mecanisme noi prin care să ne întreținem relațiile, precum și metode noi de a ne asigura atât de necesarul sentiment de siguranță interioară. Poate că lumea în care trăim nu mai este la fel de amenințătoare în ceea ce privește condițiile generale de mediu, însă iată că totuși ne confruntăm cu una semnificativă din punct de vedere biologic, la care se adaugă incertitudini de tot soiul: economice, psihologice, identitare.

Nu ne rămân, așadar, decât două variante: prima este cea a capitulării în fața disperării, de a ne preda neputinței și spaimei existențiale ce abia așteaptă să ne prindă, pândind de altfel în mod constant orice pas greșit sau moment de slăbiciune din partea noastră…

De ce mă pui să stau cu mine

Dar dacă prima variantă este deresponsabilizatoare, cea de-a doua este cu adevărat empowering: cercetătorii se referă la ea drept „salutogeneză” pentru a defini sentimentul și capacitatea interne de a putea face față stresului, de a gestiona dificultățile în mod adecvat și de a deveni mult mai autonomi.

Se referă la ideea că, dacă putem supraviețui încercării acesteia, atunci putem supraviețui oricărei alteia. Este, de fapt, sentimentul reușitei care face din perioada prezentă o oportunitate și creează un standard fără precedent pe care dacă-l depășim vom știm că am obținut măsura nebănuită a rezilienței personale.

Netburn, D. (2020). Feeling drained by coronavirus quarantine? Science can explain why, Los Angeles Times, April 29, 2020.

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *