Copilăria nu este totul (I)

De-a lungul timpului am auzit deseori de la persoane ce doreau a mă consilia, fără să le cer asta, că „trebuie să-ți schimbi atitudinea față de viață”.

Și mă gândeam oare dacă există o atitudine potrivită sau față de care viață să-mi schimb atitudinea; de viață în general sau de viața mea? De parcă cele două s-ar exclude… Sincer, deveneam confuz, iar aceste persoane mă îndrumau spre schimbare fără a fi pregătit să o primesc. De fapt, doar mă sfătuiau să fac ceva în privință cu mine când poate nici nu era nevoie și mă lăsau în aer.

Am ajuns să mă gândesc: bun… poate că atitudinea mea față de viață chiar contează, dar cum am ajuns să o dezvolt?

Mi-a fost pus în față un set de atitudini și eu am ales-o pe cea pe care am considerat-o folositoare în momentul respectiv și am rămas cu ea? Sau pur și simplu o schimb câte puțin în fiecare zi în funcție de ce se întâmplă în mine și în jurul meu? Totuși, ce mă determină pe mine, ca persoană, să-mi construiesc modul în care mă raportez la viață, cum o percep și care e părerea mea despre aceasta? Și mi-am pus tot felul de întrebări; și mi-am găsit tot felul de răspunsuri divergente.

Apoi mi-am dat seama că viața înseamnă un grup de oameni noi cu regulile și normele sale în care ești introdus de către un prieten în care ai încredere și începe să-ți prezinte membrii acestuia și modul în care acesta funcționează.

Cu toții suntem locuiți de o familie interioară

Astfel, indiferent de cum este acest grup (viața) în realitate, modul în care îți este prezentat de prietenul în care tu ai încredere cântărește enorm în formarea propriei percepții asupra imaginii acestuia și a membrilor ce îl alcătuiesc. Acest fenomen este un bias cognitiv în psihologie cunoscut ca efectul de încadrare (the framing effect) ce ne va influența deciziile și formarea propriei percepții în funcție de cum ne este prezentată informația în primă fază.

În caz că ați rămas ancorați în joc și v-ați prins că prietenul bun este mama și grupul este prima dată familia, iar apoi se extinde din ce în ce mai mult veți putea zice că: bun, dar când abia te naști nu poți înțelege modul în care mama ta îți spune despre unele lucruri că sunt bune sau că sunt rele când nici n-ai noțiunile acestea.

Și așa e, noi ne naștem fără a cunoaște cum funcționează lucrurile în lume, de aceea mama este cea care va stabili relația nou-născutului cu lumea pe baza principiului plăcerii și al durerii.

Cu toții ne naștem cu un material inconștient adânc înrădăcinat în creierul nostru de „început” care ne oferă unele informații basic despre viață, exact ca un start kit într-un tutorial.

Știm, impropriu spus, de ce să ne ferim sau către ce să ne îndreptăm cu scopul de a ne păstra în viață (instinctul de conservare). De exemplu, plăcerea apare cu ingestia alimentară prin excitarea mucoasei gurii si a limbii. Stimularea se face prin supt, înghițire sau chiar „mușcare” (Senger & Hoffmann, 1998). Această foame de hrană se poate contopi cu „foamea de apropiere” ce se realizează prin contatul epidermic (pielii) ce conferă căldură și sentimentul de securitate. În sens contrar, apare durerea ca o stare de tensiune când aceste nevoi nu sunt împlinite.

Până în acest punct m-am lămurit cumva despre modul în care ajung să mă raportez la mine și la viața mea. Îmi aduc aminte prea puține, însă, din copilăria mea timpurie și mă înclin să întreb cum această perioadă, de care sunt prea puțin conștient, m-a determinat să-mi închipui dinamica vieții într-un anume fel. Poate v-am făcut și pe voi curioși cum de prima relație cu lumea ne va influența formarea celorlalte, dar asta am să vă povestesc într-un articol viitor.

Senger, G., & Hoffmann, W. (1998). Cum să ne calculăm coeficientul de personalitate (A. Mihalache, traducător). București: GEMMA PRES 2000.
Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *