Căutându-mă pe mine: o zi din viața unui borderline

Mi-aș fi dorit să încep articolul cu o definiție sau cu un pasaj dintr-o carte, dar nu am vrut să fie un articol mecanic, impersonal. De aceea am rugat-o pe Eva*, diagnosticată cu tulburare de personalitate borderline, să ne povestească cum este să trăiești și să gestionezi o astfel de afecțiune în viața de zi cu zi.

Horia: Bună Eva, îți mulțumesc din suflet pentru curajul de a avea o discuție destul de personală despre lupta ta cu tulburarea de personalitate borderline. Mi-ai menționat într-o discuție anterioară că eviti sa le spui oamenilor despre afecțiunea ta. Care este motivul?

Eva: „Bună Horia! Nu ai pentru ce și îți mulțumesc că îți dorești să înțelegi mai mult despre afecțiunea mea. Obișnuiam să mă deschid foarte ușor în legătură cu tulburarea mea de personalitate. Însă, cu timpul, am conștientizat că oamenii dau dovadă de lipsă de ascultare și empatie. Unii dintre ei sunt niște judecători foarte aspri și nu ezită să eticheteze și să sară la concluzii. Toate aceste lucruri le pun pe seama unei dezvoltări precare a inteligenței emoționale, bineînțeles. Și, deși înțeleg cauza, efectul cuvintelor grele este același asupra mea. De aceea am devenit selectivă și discut doar cu persoanele care au o deschidere largă către alți oameni.”

Horia: Cum este să trăiești cu borderline zi de zi?

Eva: „Pot spune că am o viață foarte intensă datorită acestei tulburări de personalitate. Simt în permanență că sunt cu un picior pe pământ și cu un picior în prăpastie. Și cum emoțiile nu sunt în controlul meu, ci eu sunt în controlul lor, ele decid dacă rămân pe pământ sau dacă mă prăbușesc în gol. Intensitatea emoțiilor la persoanele borderline este copleșitoare. Este extrem de obositor să treci de la o extremă la alta, simțind totul atât de intens. Fericirea se transformă în euforie, iar tristețea se transformă în furie. Mă trezesc în fiecare zi întrebându-mă „Oare astăzi cum va fi?”. Deși știu că va fi la fel ca în toate celelalte zile: fericire, furie, impulsivitate, disociere și anxietate, toate simțite doar într-un singur minut sau într-o singură oră.

Viața mea este o serie de întrebări și reacții ce au loc în capul meu. Toată ziua, până când adorm, sunt într-un proces de epuizare completă. Cele mai multe întrebări nici măcar nu-mi părăsesc capul. Este o luptă constantă în interiorul propriului meu cap, dacă merită sau nu să trăiesc o altă zi. Dacă mai am putere sau nu să trăiesc o alta zi.”

Horia: Ce trăsături ale afecțiunii Borderline predomină în cazul tău?

Eva: „Pentru a fi diagnosticat cu borderline, trebuie să îndeplinești minim 5 caracteristici din cele 9 de diagnosticare. Eu sunt un caz avansat de borderline, deoarece îndeplinesc 8 din 9 caracteristici. Însă cea mai predominantă trăsătură este cea legată de teama de abandon, care mă duce la dificultatea menținerii unor relații interpersonale sănătoase. Mereu încerc inconștient să-mi sabotez relațiile. Sunt îngrozită și devin paranoică cu privire la faptul că persoana la care țin mă va răni sau se va îndepărta atunci când o să vadă întunericul din mine. De aceea prefer să-i forțez să se îndepărteze  și să fiu singură, decât să trăiesc știind ca ei își doreau să mă părăsească. Practic, mentalitatea mea este „respingeți-i înainte ca ei să te respingă”.

Desigur, de fapt nu vreau să pun capăt lucrurilor deloc, dar literalmente nu pot face față rănirii, durerea este insuportabilă din punct de vedere psihic si fizic, așa că încerc doar să mă protejez. Sunt conștientă că trebuie să te lași vulnerabil într-o relație, dar nu-mi permit să fac asta, deoarece riscul este prea mare. Pot spune că îi testez pe oameni pentru a vedea cât de mult le pasă de mine. Evident, acest comportament chiar îi alungă pe unii oameni, astfel îmi demonstrez că am avut dreptate, ca profeția se împlinește. Apoi îmi pot confirma faptul că nu sunt de neînlocuit.

De-a lungul timpului, am experimentat teama de abandon și asta m-a transformat într-o persoană geloasă și posesivă. Obișnuiam să apăs butoanele oamenilor care doreau să rămână până când ajungeau la punctul de rupere. Și încă o fac. Totuși, nu este și nu a  fost deliberat niciodată. Voiam doar să mă asigur că vor rămâne lângă mine până si în cel mai rău moment. Și bineînțeles că nimeni nu a rămas.”

Horia: Spui că nimeni nu a rămas lângă tine în cele mai rele momente. Care crezi că este motivul pentru care s-a întâmplat asta?

Eva: „Consider că oamenilor le este greu să se confrunte cu fețele tulburării de personalitate borderline. Pentru că mulți oameni nu pot face față durerii și traumei pe care mi le-au provocat arsurile emoțiilor mele. Pentru că sinele meu cel mai rău mă face să par inumană, exagerată, un om care tot ce cunoaște este furia. Mă face să par o entitate care îi scurge pe ceilalți de emoțiile lor până când ajung să nu mai știe ei cine sunt.

Vreau însă să subliniez că, într-adevăr, în cel mai rău moment al meu devin manipulatoare, dramatică, exigentă și irațională, dar în acele momente nu sunt eu. Sunt doar emoțiile care provin din traumele trăite și care au fost readuse în prezent de un factor declanșator. Când oamenii cred că le răsucesc cuvintele, acolo se ascunde doar frica de a avea încredere în celălalt. Când devin narcisistă, o fac pentru că vreau să-mi susțin respectul de sine atunci când mă simt pusă la colț. Una peste alta, toate sunt mecanisme de apărare.”

Horia: Tulburarea de personalitate borderline este cunoscută pentru instabilitatea imaginii de sine. Cum se manifestă la tine această trăsătură?

Eva: „Într-adevăr, există o instabilitate a imaginii de sine la persoanele borderline. De mic copil m-am căutat în mine, și nu m-am găsit. De foarte multe ori când eram întrebată cine sunt, răspundeam cu: „o persoană, mă caut dar nu mă găsesc”. Am încercat să mă caut și în alți oameni, acolo am gasit doar mici caracteristici pe care le-am împrumutat . Am incercat să mă caut în obiceiuri, în diferite stiluri. Am trecut de la diferite culori de păr la piercing-uri, la stiluri de îmbrăcăminte ieșite din comun, în zadar. Nimic din toate acestea nu a putut alcătui un sine complet. Am senzația uneori că ajung la o stabilitate, însă cum trec printr-o perioadă cu un puternic impact emoțional, îmi doresc să schimb ceva la mine. Fie pentru că nu mă mai simt bine în pielea mea, fie pentru că nu mă mai asociez cu persoana care eram înainte de impact. Imaginea mea de sine este fragmentată și instabilă. Sunt într-o continuă schimbare, căutându-mă pe mine.”

Horia: Din punctul tău de vedere, cum poți susține o persoană cu tulburare de personalitate borderline?

Eva: „Din punctul meu de vedere, cel mai bun mod de a susține o persoană cu borderline este comunicarea. Aceste persoane au nevoie sa simtă sprijin, validare și recunoaștere a durerii cu care se luptă. De aceea este nevoie ca empatia să fie constant prezentă. De asemenea, într-o conversație, persoana  care este de cealaltă parte trebuie să se concentreze pe emoții mai mult decât pe cuvinte, deoarece emoțiile unui borderline exprimă mai multe decât ar exprima cuvintele pe care le folosește. Aici mereu sugerez să se meargă către ascultarea emoției pe care persoana iubită încearcă să o comunice, fără a vă împiedica în încercarea de a concilia cuvintele folosite.

Și cum vorbim de borderline, există o regulă de aur: persoana care ascultă trebuie să evite distractorii și să nu lase loc de interpretări în ceea ce spune. Persoana borderline ar simți în acel moment că ceea ce spune nu este important și o poate interpreta ca pe o dovadă de abandon. Teama noastră ne poate determina să reacționăm excesiv la orice semnal perceput, oricât de mic ar fi, iar agresivitatea poate duce la crize impulsive de furie, abuz verbal sau chiar violență. Iar în acel moment nu se mai poate vorbi de o conversație cum ar fi trebuit să fie inițial.”

* * *

Pot spune că discuția cu Eva a fost una din puținele momente de vulnerabilitate autentică pe care le-am trăit în 30 de ani. Am înțeles cât de mult contează educația pentru a nu răni gratuit un om. Din păcate, exemple precum Eva sunt mult mai multe și din cauza stigmatizîrii, persoanele cu tulburări de tip borderline (și nu numai) ferindu-se să le spună chiar și prietenilor despre dificultățile lor, iar izolarea, deși pe moment poate părea un lucru bun, în realitate este doar un brânci în prăpastie.

De asemenea, ce mai este important de reținut este faptul că tulburările de personalitate ridică dificultăți semnificative pentru bunăstarea persoanei; de aceea, pentru a putea atinge un nivel echilibrat, pe cât de mult posibil, de funcționare și relaționare este mai mult decât necesar un demers psihoterapeutic, cel puțin. Eva este un astfel de bun exemplu, în care terapia a permis înțelegerea propriilor dificultăți și a semnificației acestora pentru viața sa de zi cu zi, ajutând-o nu doar să găsească soluții pentru acestea, ci și să-și poată folosi resursele pentru dezvoltare.

*am decis de comun acord ca numele folosit în articol să fie unul fictiv.

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *