Arhetipul vindecătorului rănit: de la mit la contemporaneitate

– abordarea mitologică și arhetipală a transferului psihanalitic –

Imaginii arhetipale a vindecătorului rănit sau a doctorului pacient îi găsim originile în mitologia greacă. Una dintre variante îl are în centru pe Asclepius, fiul lui Coronis cu Apollo.

Mama îl duce pe Aclepius pe muntele Tithion, cunoscut pentru plantele medicinale care cresc acolo. Stând înconjurat de un câine şi de nişte capre, stăpânul acestora îl găseşte şi atunci se aude o voce care spune că nou-născutul este sortit să găsească leacul pentru orice boală şi chiar să învie morţii. În sensul acesta, Asclepius este reprezentarea luminii şi a cunoaşterii, într-un fel partea raţională a medicinii şi a vindecării (Groesback, 1975; Osawa, 1964).

Pe de altă parte, mitul o prezintă pe Coronis având o aventură, iar Apollo o ucide pentru asta. Fiind însărcinată, ea decide să-l salveze pe fiul lor printr-o cezariană şi îl duce lui Chiron, un medic suferind, care are origini divine.

Despre modelul de viață mitic și deriva societății contemporane

Acesta a fost străpuns cândva de o săgeată otrăvită, rană pe care nu o poate vindeca, chiar dacă puterile sale sunt cele ale unui zeu. El devine mentorul lui Asclepius, iar acesta dobândeşte pe de-o parte natura raţională a vindecării de la tatăl său (Apollo) şi natura iraţională, întunecată, de la profesorului său (Chiron). Înţelesul pe care îl conţine este, de fapt, că acela care reuşeşte să vindece rămâne el însuşi bolnav, ca urmare a conştientizării suferinţei la el şi la ceilalţi (Groesback, 1975).

Privind de partea cealaltă, nu numai vindecătorul este totodată un pacient, dar şi pacientul are un vindecător interior care se activează odată ce apare boala. Uneori, în pofida eforturilor doctorului şi a şanselor de a salva pacientul, acesta moare. Lipsa acţiunii vindecătorului interior este considerată a fi răspunzătoare din această perspectivă (ibid.).

Pentru a putea vindeca pacientul, doctorul trebuie să preia suferinţa acestuia, cu alte cuvinte, să devină conştient de ea. În psihanaliză, acest proces a luat numele de transfer, însă transferul apare în orice altă relaţie medic-pacient. Partea rănită a medicului este activată la contactul cu persoana bolnavă, producându-se ceea ce numim contratransfer.

Rolurile asumate conştient de medic şi de pacient sunt completate de suferindul şi de vindecătorul rămase inconştiente, ceea ce porneşte dinamica tratamentului sau a curei psihanalitice.

Aşa cum Jung susţine într-o scriere pe tema psihologiei transferului (Jung, 2013), nici medicii şi nici psihoterapeuţii nu aleg întâmplător profesia lor şi, mai ales cei din urmă, ar trebui să fie conştienţi de înclinaţia lor, întrucât îşi asumă acest rol din nevoia de a fi în contact, într-o formă sau alta, cu propria suferinţă. Mai mult decât atât, o serie de studii de dată mai recentă au arătat că suferinţele trăite timpuriu sunt motivaţii primare pentru a deveni psihoterapeut (Zerubavel & Wright, 2012).

Arhetipul vindecătorului rănit cere a fi discutat nu numai pentru fascinaţia pe care o incită, ci şi pentru câteva dileme pe care le ridică.

Într-o anume privinţă, medicul sau psihoterapeutul care a suferit la rândul său poate avea o abilitate crescută de a empatiza cu pacienţii şi o înţelegere mai profundă a experienţelor dureroase. Când propriile sale răni sunt activate în timpul tratamentului, pot avea o influenţă pozitivă asupra procesului, dacă, bineînţeles, acest contratansfer este conştientizat. Dimpotrivă, negarea lor ar putea impiedica recunoaşterea şi încurajarea resurselor pacientului, menținând dependenţa.

Complex, arhetip, simbol

Ne putem referi la toate acestea în baza faptului că medicul / psihoterapeutul a trecut deja printr-un proces de recuperare după propria suferinţă, iar activarea acesteia nu înceţoşează limitele relaţiei cu pacientul. În acest fel ar putea face loc mai degrabă proiecţiei, identificării exagerate şi abilităţii scăzute de a fi prezent emoţional. (ibid.).

Decurg, astfel, câteva întrebări:

Care este măsura sănătoasă în care un medic / psihoterapeut ar trebui să fie implicat în relaţia cu pacientul? La ce am face referire aici prin „sănătoasă”?

Ce înseamnă vindecarea propriilor răni, cu accent pe cele de natură psihologică, unde cel care dă această „sentinţă” poate face observaţii din afară, suprapunând propria subiectivitate pentru a formula înţelesuri?

Ce ar trebui să dezvăluie psihoterapeutul şi ce ar trebui să ţină ascuns, luând în considerare că pacientul nu e obligat să păstreze confidenţialitatea?

Pot fi încălcate unele limite ale relaţiei cu scopul energizării tratamentului?

Please follow and like us:
Facebook
Facebook
Instagram

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *